Pisiceală mare

Tomiţă al meu s-a adaptat surprinzător de repede la noua locuinţă. După ce iniţial am crezut că nu va mai ieşi de sub nişte cutii depozitate la demisol, acum nici cu gândul nu gândesc unde pot da de el. De exemplu, una dintre cele mai recente activităţi distractive (şi distructive) pe care le prestează este să iasă în curte, să se urce pe acoperişul bucătăriei, iar de-acolo să intre înapoi în casă prin fereastra de la baie (a cărei plasă de insecte a fost găurită tot de dânsul).

Pe lângă treburi de cercetaş, Tomiţă se mai ocupa şi de chestiuni diplomatice. Ca aseară, când a trebuit să mă urc la zece şi ceva noaptea (teorie: pisicile trăiesc după un alt fus orar – oriunde!) pe acoperiş ca să-l scap de alţi doi motani (neighborhood bullies?), care-l încolţiseră şi-l făcuseră să-şi descopere valenţe de contralto.

Cireaşa de pe tort a fost însă păpată abia azi de către patrupedul meu felin (ştiaţi că: pisicile nu simt gustul de dulce). Mică introducere: foştii proprietari au amenajat foarte interesant baia de la mansardă, construind lângă cada de baie un mic bazin pe care l-au umplut cu pietricele de diverse culori, care să recreeze oarecum artistic fundul mării. Ba chiar aveau plasate peste pietrişul ăsta nişte roci mai sănătoase şi o mică statuie din piatră ce aducea a sirenă (sau valkiră, dacă mă întrebaţi pe mine).

Bun, aş vrea acum să vă imaginaţi cu ce alt… pietriş a confundat motanul meu pietricelele de lângă cada de baie. Indiciu: am folosit mănuşi din latex şi mult, mult Domestos.